Ziua 8. Taormina. La dolce vita.

Zi de plaja. Mergem la Isola Bella, o insulita mica si verde, la iesirea din Taormina. Catre insula se trece pe un istm nisipos, cu apa pâna aproape de genunchi. Pe tarm, plaja este o întindere de pietre de diferite dimensiuni, dar micuta insula are o zona cu nisip fin. Lumea se înghesuie aici prosop lânga prosop. Pe culmea insulei este o casuta, si pare a fi locuita. Apa este plina de pesti micuti. Unii sunt foarte colorati si formeaza în lumina soarelui un curcubeu subacvatic. E prima oara când vad si (doua) meduze, ascunse în crapaturile bolovanilor de lânga mal. Dupa-amiaza soarele se ascunde dupa un munte si refuza sa mai iasa de acolo, pâna la plecare.

  

Mâncam la un restaurant cu specific pescaresc, „La Grotta Azzura”. L. comanda o portie de paste cu cerneala de sepie, din care gustam pe rând, si reusim sa aratam ca un grup de emo, cu buzele de un negru foarte convingator. Dupa restaurant, ne plimbam prin Taormina si ne oprim la „Pasticceria Roberto”, cofetaria preferata a localnicilor, cel putin deducând dupa coada din interiorul micutului magazin. „L’angolo piu dolce”, scrie pe un raft, de unde vizitatorii se pot servi cu esantioane de prajituri. Roberto este înauntru, si prepara manual niste extraordinare „cornetti” (cornet de vafa, crema de vanilie proaspata, fistic si zahar pudra), din care gustam asezati pe treptele casei de vizavi. Din cofetarie, se aude non-stop vocea lui Roberto, care povesteste clientilor despre frisca, migdale, creme, foietaje, Sicilia, despre lume si viata, râzând gros si agitându-si mâinile albe de faina.

„Eheh, c’e la mandorla di Avola chi da il gusto alla vita. A volte amara, spesso dolce”. (Migdala de Avola este cea care da gust vietii. Uneori amara, deseori dulce).

Ziua 7. Etna, Alcantara, Taormina. Dincolo de nori.

Ne trezim devreme. De fapt, prea devreme. A. a pus ceasul sa sune la 6.30, numai ca suna la 6.30 ora României. Mobilul ei e înca setat pe ora de acasa. Când descoperim treaba, râdem si mai motaim un pic.

Inhatam un croissant în fuga de pe una dintre tavile din sala de mese. Chelnerita spaniola este luata prin surprindere de vizita noastra extrem de matinala. Ii facem cu mâna si mergem spre statia de autobuz.

„Etna Interbus”. Soferul conduce minunat. Sunt uimit de reflexele si de talentul genuin al soferilor de autobuz de aici. Soselele sunt minuscule, de obicei cu doua benzi de mers, dintre care una este mereu ocupata de masinile parcate aiurea, inclusiv pe serpentine. Autocarul se pune literalmente de-a latul serpentinelor strânse, atingând uneori câte un gard viu sau o oglinda retrovizoare mai obraznica. La urcare, în curbele cu vizibilitate redusa, se claxoneaza, si fara exceptie masivele autocare au prioritate.

Ajungem pe platoul de la poalele muntelui Etna. De aici se ia „Funivia”, telecabina. 25 de euro de persoana. Mai este oferit un pachet numit „excursie” cu 48 de euro – un parcurs ajungând pâna la altitudinea de 3000 de metri, cu autocare 4×4. Cabinele sunt micute si portocalii, de sase persoane. „Va rugam sa distribuiti greutatea în mod egal”. O distribuim. Vântul sufla puternic si ne leagana. Peisajul este unic! O vale neagra, pustiita, cu versanti pe care cenusa se deplaseaza de colo-colo, dusa de vânt. Ici si colo, tufisuri cu flori galbene si rosii lumineaza feeric desertul de cenusa. Pâna si numele florilor este special: „la ginestra dell’Etna”. Traseul dureaza circa zece minute, timp în care scrutam prin geamul de plastic rocile vulcanice si craterele din jur.

   

Telecabina ne lasa la cota 2500. Primul lucru pe care îl remarcam este Frrrrrigul. Desigur ca am venit pe munte ca niste floricele (ginestra danubica stupidensis), în pantaloni scurti si t-shirturi. Italienii sunt însa grijulii cu turistii habauci, si ofera un serviciu de închiriat geci. Fetele îsi trag pe ele pufoaicele groase, si tremura într-un mod ceva mai coerent. Mare parte dintre turisti asteapta disciplinati autobuzele catre cota 3000. Noi vrem sa fim originali, „doar nu am ajuns pe Etna sa ne plimbam cu autobuzul”. Pornim pe jos, prin praful negru-antracit.

    

Drumul este într-adevar unul singur, dupa cum m-a informat un angajat al companiei de teleferice atunci când l-am întrebat, si el urca sinuos spre vârful fumegând la orizont. Avem timp destul pâna la plecarea autobuzului, doua ore si jumatate. Vom dedica o ora si ceva urcusului. La 11.00 putem vedea fumegând coroana galbuie a celui mai înalt crater al Etnei. Pare foarte aproape, însa stim cu totii ca negrul micsoreaza. Ne oprim pe marginea unui crater de mai mici dimensiuni. Fetele sunt în papuci, asa ca se descalta si merg pâna la crater în talpile goale, ca pe plaja. Picioarele ni se afunda în 10-20 de centimetri de praf fin, rece, aderent. Vântul bate înspre noi acum, si ne umple narile cu iz de sulf. Pozam pustietatea tacuta, desi suntem constienti ca nu avem cum sa surprindem stranietatea si serenitatea selenara a locurilor.

  

Revenim pe drumul batatorit. Coborâm. Aratam ca niste carbunari din Valea Jiului, mai ales pe picioare. Predam hainele de iarna si ne suim în telecabina, cu gândul la vara ce ne asteapta jos. Suntem zguduiti serios de vânt. L. se tine de bara din centrul cabinei si zâmbeste: „Ca la metrou”.  Admiram iar si iar florile galbene ce contrasteaza cu griul uniform al prafului vulcanic.

  

Soferul autocarului asteapta ca fiecare turist sa-si termine senvishurile, bauturile si relatarile despre Etna, si ne invita sa ne ocupam locurile. Parcurgem o serie impresionanta de serpentine. Soseaua trece pur si simplu printre nori, mase alburii care ne înghit si ne elibereaza rapid dupa fiecare curba, pe masura ce coborâm. Vizibilitatea este nula când ne aflam în nori. M-am asezat chiar în fata si stau de vorba cu soferul. Ii zic ca îl compatimesc si îl admir totodata pentru ceea ce face. Ne povesteste ca într-o iarna a fost atât de înnorat pe sosea încât si-a oprit autobuzul, a pornit toate luminile, si a stationat pâna s-a mai luminat un pic. A descoperit ca toti colegii facusera la fel. „Nici nu aveai ce sa faci… am mâncat un panino…”. Acum conduce atent, cu ochelarii de soare permanent pe nas si camasa alba descheiata la trei nasturi. Ne scoate în autostrada, si o calca zdravan catre Gola d’Alcantara, a doua destinatie a zilei.

Gola d’Alcantara este o depresiune naturala, sapata în stânca de râul Alcantara, care pleaca din centrul Siciliei si se varsa în mare. Cheile sunt impresionante. Munca apei în stânca se vede cu ochiul liber.

    

Biletele costa trei euro bucata. Coborâm scarile încadrate de plante rare, clasate si etichetate, si ajungem la malul râului, transformat în plaja. Zeci de oameni se afla aici doar pentru plaja. Este o lume pestrita si multilingva, intersectându-se brownian în spatiul cheilor. Ne descaltam si intram în apa. Este excesiv de rece. Parcurgem totusi câteva zeci de metri în apa pâna la genunchi, alaturi de multi alti curajosi. N-am vazut niciodata atâtia oameni tremurând la un loc, cu zâmbetul pe buze. Se întrevede o mini-cascada si as vrea sa ajung la ea. Fetele abandoneaza, rapuse de taisul de gheata al apei. Eu si L. ne suflecam shorturile si mergem mai departe, pâna la punctul în care vedem indivizi scufundati pâna deasupra taliei. Nu avem costume de baie, unu la mâna, si doi la mâna cadem de acord ca „daca ne bagam pewla în apa asta sigur nu-si mai revine vreodata!”.

     

Revenim la fete, înconjurati de un grup de scouts în costume de scafandru. Ah, ce bun trebuie sa fie neoprenul ala! Eu am picioarele tepene, si le simt arzânde, ca atunci când îmi afund iarna mâinile goale în zapada. Sedem pe stânci, ca lemmingii, sa ne încalzim si sa privim cum se reflecta apa curgatoare în solzii de bazalt (sau granit?) care formeaza peretii abrupti ai cheilor Alcantarei. Ne strecuram printre trupurile întinse la plaja, exploatând fiecare parcela de stânca, si luam ascensorul pâna la nivelul parcarii. La iesire, un grup de turiste iberice se cearta cu trei italience de la receptie. Latinii astia…

Pe drumul spre Taormina, tresar încordat la fiecare curba luata de soferul autobuzului pe drumul serpuit. Este în întârziere, si merge cam la limita. Ca sa ma sustrag tensiunii, deschid cartea luata în rucsac, „O scurta istorie a românilor”, de Neagu Djuvara, si citesc amuzat ca domnitorul muntean Petru Cercel îsi datora numele faptului ca, în urma sejurului sau la curtea Frantei, pe la 1580, a preluat moda de a purta cercei, care – comenteaza savuros Djuvara – „a reaparut si astazi printre tineri!”.

Seara, cinam la restaurantul „Baccanale”, în Taormina. Nu este o bacanala, ba chiar din contra: portiile sunt mici, mâncarea vine parca din pungi de produse congelate si vinul e lipsit de buchet. Ramânem nemâncati si nemultumiti. De evitat.

Totusi… ce viata!

Ziua 6. Taormina. Snakes and ladders.

Desi planuisem sa urcam pe Etna, aflam ca pentru a ajunge acolo trebuie facuta o rezervare cu o zi înainte. La ghiseul de bilete al companiei locale de trasport ni se spune ca pe ziua în curs totul este complet. Rezervam pentru mâine, adica platim biletele, 20 de euro de persoana. Plecarea va fi la opt dimineata.

Facem un tur al orasului, pe perechi, si stabilim sa ne întâlnim la fântâna din Piazza del Duomo la 12.00 ca sa urcam împreuna la Castel. Cu buzunarele pline de suveniruri, începem sa urcam pe ceea ce credem a fi drumul spre castelul maiestuos, vizibil din orice parte a orasului. Mergem pe marginea soselei, serpentina dupa serpentina, apoi pe un drum cimentat, numai pentru pietoni, si în fine pe o carare cu pietris, abrupta. Cararea urca printre tufisuri, cactusi, arbusti arsi de soare si bolovani de toate marimile. L&A arunca prosopul, dupa o jumatate de ora: „Nu suntem echipati pentru asta”. Suntem cu totii în papuci si pantaloni scurti – se tem de scorpioni si serpi. Eu si A. continuam.

    

Cararuia lasa loc unui drum în trepte, pietruit si protejat de o balustrada de lemn. Pamântul este negru, ars, arid. Desi initial suspectez o revarsare de lava, A. are dreptate: este probabil un fost incendiu. De sub fiecare piatra iese câte o sopârla. Sunt curioase. Ne privesc întorcând capul într-o parte, ca un repros tacit. L. suna pe mobil: „Nu vreau sa va sperii, dar tocmai am vazut o vipera neagra, de un metru”. Noi nu gasim serpi, în schimb ascensiunea sustinuta ne duce la o bisericuta veche, aparent parasita, taiata în coasta muntelui. Chiesa San Biagio, secolul I. Miniona si fermecatoare. Are un altar, cu doua lumânarele rosii, stinse, o fresca pe jumatate stearsa, si un vas (gol) de apa sfintita pe peretele de la intrare. Din usa bisericutei se vede Etna, fumegând.

    

De la balconul panoramic, privim Taormina, muntele si linia de coasta. Avem o perspectiva exceptionala asupra regiunii. Si este atât de liniste… Zgomotul orasului nu razbate pâna la noi, întarindu-ne senzatia ca privim o minunata carte postala în marime naturala.

Poteca continua sa urce printre ierburi salbatice si cactusi uscati, pazita de curioasele sopârle de smarald. Noi hotarâm totusi sa ne întoarcem: cu certitudine, nu asta era drumul spre castel, oricum. Cel mult ne putea duce în interiorul vulcanului Etna, respectiv în centrul pamântului, ca pe profesorul Lidenbrock, sau spre un templu sacru al vietuitoarelor cu sânge rece, pazit de o hoarda de naga feroce, cu solzi de adamantit si venin coroziv. (In apararea mea, stateam în soare de câteva ore, si terminasem apa de mult). Tufisurile fosnesc bizar. Cenusa este rascolita de vietati invizibile. Cu privirile în pamânt, scrutând dupa mitica vipera neagra si neamurile sale însetate de sânge de român, batem recordul de viteza la coborâre în coasta, lasam în urma salbaticia si intram în primul supermarket urban pentru a ne dezaltera.

L&A ne asteapta în oras, delectându-se cu înghetata. Ne luam prosoapele de la hotel si o tulim la plaja libera de lânga restaurantul „Il Barcaiolo”. Apa este ca o supa la orele amiezei, ne tine la suprafata fara pic de efort si ne curata de praful acumulat pe înaltimile Taorminei. Un individ bronzat striga: „Alo, Coco!”, tragând dupa el o cutie albastra pe care scrie „coco coco”. Vinde bucati de nuca de cocos, taiate felii, asezate pe un pat de gheata. In urmatoarele minute, turistii de pe plaja – si asta ne include – sunt ocupati sa mestece carnea alba, rece, fibroasa, parfumata, a fructului tropical. Iata o idee de afacere profitabila, ca alternativa la initiativele traditionale românesti legate de piatra ponce, pungile cu namol, porumbelu’ fiert, jocurile de table si alte poze cu maimute.

* Reteaua de transport „Interbus”. Exista o statie la Aeroportul din Catania si din câte am vazut circula cam în tot estul Siciliei, de la Messina si pâna la Siracuza, în sud. Au fost un mijloc de transport de încredere pentru noi.

* „Sorridi occhi verdi, io ti amo”, scrie cu vopsea alba pe un perete marginind soseaua care urca la Etna.

Taormina ne asteapta pâna târziu în noapte, fierbinte si plina de lumini. Mâncam la un restaurant care, desi poarta un nume propriu feminin, „Rita”, nu are decât personal masculin, de la chelneri si pâna la bucatar. Onoarea sexului frumos este salvata de o pisica blonda, care da târcoale cu subînteles meselor cu fructe de mare. Comand cu entuziasm o „Pizza Mafiosa”, si înteleg concretetea termenului folosit atunci când primele felii de ardei rosu incendiar îmi ajung în stomac, precum si ceva mai târziu, în singuratatea toaletei camerei 102 de la Hotel Natalis. Câteva lacrimi sincere îmi umezesc colturile ochilor, dar dau barbateste vina pe emotia provocata de gândul ca mâine vom urca pe Etna.

Ziua 5. Taormina. Nimic nou pe plaja din vest.

Dimineata, platim camera pentru cele trei zile petrecute si pentru urmatoarele patru. Vrem sa ramânem la Taormina pâna marti: luni este ziua lui A. si vrem sa o sarbatorim aici, nu pe drumuri. In plus, vrajitoarea Taormina ne-a facut farmece:

     

Ne propunem o zi de relaxare totala. La 10.00 ajungem la plaja de sub stânca, sub hotelul „Lido Stockholm”. Ne bucuram de soare si de apa. Apa este pentru prima oara curata ca lacrima. Umbra se lungeste minut dupa minut pe micuta plaja, si ne binecuvânteaza cu o binevenita racoare exact la miezul zilei. Dormim sanatos, câteva ore, Robinsoni pe insula noastra de umbra, apoi ne mutam pe plaja însorita de lânga.

Seara, ne întoarcem la hotel, unde Antonio ne ofera „risotto ai gamberi” (creveti), un peste local, bine prajit si fara multe oase, si o felie de pepene. Totul udat de vinul sicilian „Insolia”, alb si foarte parfumat. Suntem plini. L&A decid sa ramana în camera, eu si A. mergem în oras sa cautam un cadou de aniversare. Majoritatea magazinelor sunt închise. Nu avem prea multe optiuni. Descoperim un magazin Swatch si intram. A. remarca un model deosebit de ceas, si îl luam. Dupa zece minute, ne reîntoarcem, pentru a lua acelasi model si pentru A., care se îndragostise de el. Domnisoara mulatra din magazin ajusteaza cu un ciocanel lungimea bratarii de metal a ceasului, desprinzând cu pricepere doua dintre zalele curelei bicolore. Insetati, cumparam de la o mini-alimentara o cutie de suc de portocale rosii. Santal. Gustul este foarte diferit de cel al produsului similar din România.

Ziua 4. Letojani. Strangers in Paradise.

Dupa ce luam micul dejun la Hotel Natalina, stabilim cu patronul sa ne rezerve patru locuri la Lido Paradise Beach, pe care ni-l laudase înca de la sosire. Ne spune ca a aranjat totul la telefon si ca un autocar va veni sa ne ia din fata hotelului la ora 9.15, deoarece plaja este departe, într-un orasel numit Letojani, si nu se poate ajunge pe jos. Ne pregatim si iesim la ora stabilita în strada. Dintr-un fotoliu, Antonio ne cere sa ne îmbaiem si pentru el, deoarece nu ne poate însoti, desi si-ar fi dorit. Ne mai spune ca masina ar putea întârzia, putin, vreo 10-15 minute. La zece fara un sfert, suntem înca în coltul strazii, privind fascinati la maniera foarte ‚speciala’ în care conduc italienii, admirându-le totodata calmul. Pe la zece, trece un autocar pe care scrie „Paradise Beach”. Soferul nu opreste, însa ne face semn sa-l urmam. La capatul serpentinei, o masina cu usi culisante si un sofer brunet si zâmbitor ne asteapta. „Eu va duc la Lido!”. Ne duce într-adevar, si e foarte volubil. Ne recomanda sa vizitam Etna si înca un loc al carui nume nu îl înteleg desi îl repeta, cu bunavointa; e drept ca vorbeste cu un accent local foarte pronuntat. Ne spune ca îl cheama Ryan (pronuntat ‚ràian’, lungind vocalele), si deoarece ne vede mirati adauga: „Parintii sunt amândoi italieni, totusi!”. Dând mâna cu zâmbaretul Raian, ma gândesc amuzat la potentiala ortografie latina a numelui de sorginte celtica. Ciao, Raian!

Paradise Beach e un complex, cu plaja la mare, piscina, restaurant, bar, toalete, cabine de dus, sezlonguri, tot tacâmul. Abandonam marea, prea murdara din cauza mareei, si ocupam piscina, de un albastru infinit, gratie clorinelor. Fetele descopera într-o cutie aripioare gonflabile de plastic si le testeaza cu spor. Testez si eu vigilenta salvamarului, plonjând de câteva ori în piscina, la orele prânzului, când complexul se goleste de lume. Nu pare sa se sinchiseasca, preferând sa aseze plansele de mini-surf în ordine, dupa culori.

  

La terasa, mâncam cate un panino (jumatate de bagheta cu sunca si mozzarella) si bem bere siciliana. Dam o tura prin oraselul Letojani, si remarcam arhitectura eclectica a casutelor de vacanta. Gasim chiar si o vila în stil maur, cu multe cupole albe, împodobite cu semiluni. Soarele arde puternic pâna la 16.00, când cerul se acopera de nori negri. La Lido Paradise, apa piscinei devine de un verde infinit. La patru si un sfert picura, timid. Nimeni nu pleaca – ploaia este aici o joaca (si multe altele par a fi resimtite la fel, inclusiv viata).

 

*Pe plaja sunt omniprezente doua tipuri de ofertanti de servicii: femeile asiatice, care plutesc deasupra nisipului fierbinte clopotind cristalin: „Matzadzi, matzadzi”, si pe care nu le-am vazut vreodata masând pe cineva, si barbatii africani care transporta cantitati impresionante de marfuri contrafacute, de la genti la ochelari, ceasuri, cd-uri, sepci si palarii. Si ei sunt la fel de ineficienti în întreprinderea lor comerciala. Totusi, pe plaja de la Lido Paradise am oprit unul si am cumparat doua cd-uri cu muzica italiana. Evident, piratate, si înca destul de prost; sper macar sa existe muzica de vreun fel pe suportul audio. Vânzatorul ambulant era din Senegal, dar nu vorbea bine franceza. I-am spus ca au o echipa de fotbal foarte buna, si doar atunci i s-au aprins ochii, pret de o clipa: „Diouf, conosci, Diouf?”. Desigur. A dat din cap multumit, si a continuat sa-si scoata tacut marfa din sacul sau negru fara de fund.

*Berile siciliene. Delicata Birra Moretti (dal 1859), e fabricata în mod ironic la… Milano. Mai exista si Birra Messina, pe eticheta careia scrie „Birra di Sicilia”, precum si „Antica ricetta… dal 1923”. Nici antichitatea nu mai e ce-a fost. Seara se bea vin rosu „Nero d’Avola”. „O specie de struguri locala”, întareste mândru Antonio. In magazine, se poate gasi si un vin alb cu acelasi nume. Nici „nero” nu mai e ce-a fost.

La masa de seara avem „melanzane al carne”, adica vinete umplute, foarte gustoase, si un desert compus din fructe. L. este admirativ la adresa prunelor, foarte acre. Iesim în oras. Descoperim de fiecare data noi stradute, noi colturi si magazinase, citim meniurile de la restaurante. Pizza este în general la 7 euro, pastele cu fructe de mare pâna în 10, berea e 2,50 sau 3 euro. Multe restaurante au galantare sau vitrine luminate cu peste proaspat, raci, homari, scoici sau chiar arici de mare. Ne cumparam câte un „gelato artigianale”. Varietatile de înghetata par a fi interminabile – eu am luat un cornetto cu smochine si „zuppa inglese”, o crema galbena cu rom si pepite de ciocolata.

Fiecare gang semi-întunecat poate duce catre ceva surprinzator. Poti gasi, iesind dintr-un gang, o gradina imensa cu leandri si trandafiri salbatici. Sau o galerie de arta literalmente angelica (Anna Corsini), de la ferestrele careia coboara peste trecatori bule stravezii de sapun. Un superb amfiteatru grecesc, în care se tin concerte live. O vila maiestuoasa, cu un avertisment stilat la strada: „Cave canem!”. Un anticariat în care un domn înalt cu manusi albe aseaza carti groase pe rafturile de lemn lacuit: „Agora – Stampe e libri antichi”. Un barulet cu muzica lounge, masute joase si taburete de lemn. Mii de scutere Vespa parcate sub balcoane. O fascinanta pictorita asezata yoghinic direct pe caldarâm, înconjurata de tablouri, sculpturi, schite si o lampa psihedelica roz, desenând pe un carton un cap vesel de paiata cu o tichie rosie cu clopotei, sub lumina portocalie a felinarului de la restaurantul vecin.

   

In piata centrala, un grup de tineri danseaza la bustul gol, în mijlocul unui public numeros. Un boombox negru duduie: „Right about now, funk soul brother”. Deodata, se face liniste si apar doi politisti cu figuri patibulare. Publicul începe sa-si manifeste dezacordul, cu un „uuuuu” general. O voce groasa puncteaza din spate: „Fanculo polizia, evviva l’anarchia!”. Liderul trupei discuta cu carabinierii, apoi zâmbeste, îmbracându-si tricoul, si cei doi politisti se îndeparteaza, impenetrabili.

Piata este una tipica de oras medieval: are o biserica cu o clopotnita înalta, un palat impunator, care gazduieste la baza un muzeu de arta, si o pleiada de restaurante cu terase generoase. Ultimele sunt mai putin medievale, totusi de la o terasa se aude un duet la flaut si tamburina, intepretând sansonete traditionale siciliene.

Luna plina se reflecta în mare. Mergem spre casa pe carari pietruite, privind la lumini, oameni si vitrine.

Ziua 3. Taormina. Conga line, everyone.

Trezirea în jurul orei 9. Spalarea, echiparea, pregatirea pentru plecat la plaja dureaza aproape o ora. In hol, suntem întâmpinati de patron, care arboreaza o camasa albastra si un zâmbet energic. Nu admite sa plecam fara ca sa mâncam de dimineata. „E incluso”, adauga. In mod hotarat, este un om al argumentelor decisive. Mâncam, minimalist, însa hranitor.

  

Coborâm cu telefericul, dar nu mergem la plaja libera de ieri. De sus, se vede o plaja cu nisip auriu undeva în zare. Sa mergem acolo! Parcurgem mai bine de un kilometru pe sosea; plaja se vede într-adevar printre copaci, dar nu exista drum de acces spre ea. Finalmente, un indicator ne anunta „Lido Stockholm”, si un drum coboara promitator spre mare. Trecem prin Lido, si cautam o plaja libera. Gasim una foarte frumoasa, sub o stânca impresionanta. Aceeasi stânca serveste drept fundatie unui hotel, care depaseste pe alocuri marginea de granit si ne demonstreaza orgoliul arhitectilor italieni. Plaja este salbatica – nisipul este fin, însa intrarea în apa se face baletând atent peste pietroaie. Valurile sunt puternice, si mareea pare sa urce cu fiecare ora. Plaja întinsa de la început devine pâna seara o limba minuscula prinsa între stânca întunecata si valurile înspumate care musca spectaculos din sol.

  

Seara ne întoarcem pe acelasi drum zigzagat, înaintând în sir indian pe marginea soselei. Nu suntem singurii. De fapt, priviti de sus, probabil ca parem un sir de furnici multicolore, transportând saltele, prosoape, mingi, galetuse si furnici mai mici cu plete blonde care se aud din minut în minut: „Cât mai avem de mers, mamiiii?”

La hotel, facem un dus, apoi coborâm la masa, unde Antonio (da, asa îl cheama pe bonomul nostru amfitrion) ne primeste entuziasmat: „Sper ca nu ati mâncat nimic astazi!”. Nu mâncasem prea multe, asa ca tot ceea ce ne-a oferit a fost rapid ingurgitat: paste cu scoici (cozze), un soi de hamsii în pesmet cu salata, si la final o felie de pepene rosu, racoritor, totul însotit de doua sticle de vin alb local si de periodica chestionare antoniana: „Alora, ti piace?”. Certissimo.

Zece ore de soare, zece ore de mare, o ora de urcat pe sosele italiene, un litru si jumatate de vin = doza soporifica ideala pentru un elefant matur. Fiind doar oameni, ne întindem împacati pe cele patru paturi din camera. Asternuturile fosnesc la unison, acoperind o voce nehotarâta care, timid, sugereaza: „Deci, mergem în oras sau…”.

Ziua 2. Taormina. Like a rolling stone.

La 9.30, avem bagajele gata. Intrebam receptionistul cum putem ajunge la gara. Iese în strada, îl urmez. „E la capatul strazii asteia”, zice. „Mergem pe jos atunci”, zic. Platim. Iesim. E foarte cald, chiar la umbra zidurilor.

Catania sub soare e diferita. Vedem numeroase cladiri în constructie sau renovare, ganguri si strazi insalubre, si din nou ne confruntam cu o circulatie complet anomica. Caut în gând sa compar cu ceva cunoscut, dar nu gasesc nimic echivalent în România. „E un soi de Mizil, orasul asta”, zice A. Fara sa fi vazut vreodata Mizilul, aprob cu entuziasm.

      

Gara e la capatul strazii perpendiculare pe cea indicata de receptionist. Oamenii din magazine si de pe strada sunt foarte amabili si ne arata pe unde sa mergem. Cumparam un ghid al Siciliei. Odata ajunsi la gara, ne asezam pe bagaje, în fata ghiseului de bilete, ca sa ne hotarâm unde mergem. Nu avem o destinatie precisa, asa ca ezitam un pic, aproape dând cu banul între Nord si Sud. In Sud, ne atrage orasul Augusta. Ghidul zice ca are ruine pre-romane, moteluri ieftine si multa multa plaja. Suna foarte bine. Asa ca luam bilete spre Taormina, în Nord. Surprinzator, pretul este infim, 3,50 euro per bilet.

O voce se face auzita: „Putem sa luam trenul si sa facem turul întregii insule, noaptea la cuseta, iesim mai ieftin decât la hotel”. Poate asa vom si face. Deocamdata, coborâm în statia Taormina/Giardini Naxos. Se vede marea. Din Giardini, cunoscuta statiune balneara de care nu aveam habar, ne suim într-un autobuz albastru pe care scrie ‚Taormina’. Vrem sa platim soferului la urcare, el scoate un dosar de plastic, apoi îl aseaza la loc pe bord, evident plictisit. „Vedem noi cum facem la sosire”, zice, cu ochii la drum. Dupa multe serpentine urcate cu maiestrie de sofer, ne oprim pe un platou însorit. Taormina. Ffs, suntem la peste 1000 de metri înaltime, în nici un caz pe o plaja, cum speram. Soferul a zbughit-o din autobuz si converseaza aprig cu niste colegi. O regula nescrisa îmi vine în minte: niciodata sa nu deranjezi trei sicilieni care se cearta în privinta unui meci de fotbal. Il Calcio. Asteptam cât asteptam, apoi o luam la picior.

Resemnati, tragând de bagaje, cautam o pensiune pentru o noapte. Este trecut de prânz, si aerul vibreaza sub canicula. Prima locatie vizitata e o baraca paraginita, în pericol iminent de colaps. A doua e un minihotel de lux, prea scump. A treia, chiar în oras, are un pret bun dar camerele sunt meschine si igrasioase. Coborâm o serpentina si întrezarim terenul de fotbal (sintetic) al orasului. Undeva în stânga acestuia, se vede o cladire rozalie cu o firma mare cu litere verzi: Hotel Natalina. Trecem pe un podet de lemn de lânga sosea, si ajungem storsi la usa hotelului. La receptie ne întampina un tip boem, pe la 50 de ani, cu o camasa alba de in si un zâmbet sarmant. Ne stabileste un pret de 100 de euro pentru o camera cu patru paturi, daca ramânem minimum trei nopti. Camera arata bine. Vom ramâne trei nopti. In plus, domnul bonom, care s-a dovedit a fi chiar patronul stabilimentului, a stiut sa ne aseze la o masa, în holul cu aer conditionat, si sa ne serveasca un argument imbatabil în cadrul oricarei negocieri estivale: câte o bere rece pentru fiecare. Bere siciliana.

    

Lasam bagajele, tragem pe noi costumele de baie si o pornim spre plaja. Gazda noastra ne spune ca sunt mai multe plaje, dintre care o anume „spiaggia libera”, fara plata adicatelea. Pentru a ajunge acolo trebuie sa luam „la funicolare”, un soi de telecabina, care ne coboara la nivelul marii. Trei euro de persoana, dus-întors. Coborâm lin, peisajul este tricolor: verde, caramiziu, albastru. Ajunsi jos, cumparam câte o sticla cu apa plata si încercam sa gasim plaja libera printre multiplele „Lido”, care par sa însemne aici „plaja privata”. Gasim plaja, la capatul Lido-urilor. Nu este mare, nu este foarte confortabila (pietricele si scoici), însa nu este nici aglomerata. Apa marii este rece, curata si înspumata. Valurile impresioneaza prin dimensiuni si tenacitate.

   

La ora 18.00 soarele evacueaza complet partea noastra de plaja. Un hotel mai rasarit ne tine umbra, si în plus organizatorii locali de excursii turistice îsi trag pe mal (adica în spatiul alocat plajei libere) barcile pe care scrie „Grota Albastra” (o pestera dubioasa unde sunt ademeniti credulii turisti nordici quasi-albinosi pentru a vedea albastrul marii cu doar 20 euro de persoana). Ne îmbracam si bem câte o bere „Nastro Azzuro” la unul dintre barurile Lido-urilor. La 19.30 luam cu asalt restaurantul cu preparate marinaresti de la marginea plajei. Mâncarea este buna, în special pestele-spada la gratar, vinul casei este ieftin (sapte euro) si parfumat, serviciul ireprosabil, pisicile localului (patru tandre feline variind coloristic de la auriu la alb) primitoare si fara mofturi. Au totusi purici, fapt pe care îl descoperim cu neliniste mai târziu. Numele restaurantului: Il Barcaiolo.

 

Dupa cina, servim câte o înghetata în asteptarea telefericului. Urcam în oras si ne trezim în plin carnaval – Taormina este plina de turisti, de localnici zgomotosi, de lumina si de culoare. Totul miroase nemaipomenit aici, gratie omniprezentilor leandri. Pe strada principala, fara de sfârsit, vedem magazine de firma si magazine de familie, multe gelaterii si pizzerii. Ne oprim în Piata Domului (evident, si aici exista un Dom si o Piata a Domului), pe treptele unei fantani. Viata de noapte pare a fi în expansiune – în fiecare secunda se cumpara sau se vinde ceva, se fotografiaza, filmeaza, comenteaza, cânta, râde. Alles Wunderbar, clar.

 

Cu capetele pline de soare si de stele, ne îndreptam pasii moi catre hotel si ne pravalim în paturi, dupa câteva glume preliminare si o încercare esuata de a programa ceva precis pentru a doua zi.

Ziua 1. Catania. Planes, trains and automobiles.

Stiti bancul ala cu cei patru oameni care trei sa ajunga cu doua avioane într-un loc? E unul fara poanta dar foarte lung. Si urmeaza.

Evvai! Zbor pentru prima oara cu Alitalia, si habar n-am la ce sa ma astept. Nici unul dintre noi de fapt. Punct de plecare: Bucuresti. Destinatie: Sicilia. Nu exista zbor direct, asa ca va trebui sa tranzitam Roma în jurul orelor 16.00 si dupa o ora sa luam alt avion spre Catania, din acelasi aeroport, Fiumicino.

Zborul Bucuresti-Roma este zbuciumat. La aterizare, îmi promit, ca de obicei, sa nu ma mai sui vreodata într-un avion. Ajunsi pe Fiumicino, alergam pe culoare sa prindem legatura spre Catania. Cursa noastra întârziase neprevazut. Avem doar zece minute pâna la îmbarcare, conform biletului.

De fapt, sa zicem mai bine doua ore si jumatate, per total. Pentru început, o domnisoara satena în uniforma verde ne comunica din spatele monitorului plat: „Probleme cu avionul”. Se aude un oftat colectiv, cu un superb efect dolby surround. O ora si jumatate si un senvish cu prosciutto crudo mai târziu, ni se permite accesul la aeronava vopsita in alb si verde. Acolo mai petrecem o ora, de data asta transpirând în grup, ca într-un soi de practica ezoterica de masa, bivolaru-style, în timp ce o echipa de tehnicieni examineaza aparatul. Aerul conditionat nu functioneaza. Stam si transpiram, apoi mai transpiram un pic, gândindu-ne la posibila competenta a specialistilor italieni. O englezoaica roscata si isterica avertizeaza stewardul ca ea si familia ei coboara daca nu este asigurata de pilot ca totul este în ordine. Vine copilotul, îi spune pe un ton calm sa stea linistita, îi zâmbeste, si se întoarce în cabina. In spatele lui, roscata exclama: „mi-a facut cu ochiul, ai vazut, mi-a facut cu ochiul!!”, si pufneste oripilata. Finalmente, decolam, zburam fara probleme si aterizam lin în Sicilia, precum Dedal odata. Din avion se vad muntii. Etna fumega precum un razboinic indian cazut pe gânduri la Sfatul batrânilor. (Batranul razboinic cugeta, evident, la clisee literare).

La Aeroporto di Catania ne confruntam cu minunatul relativism al italienilor. Bagajele noastre, dupa cum fusesem dealtfel avertizati din tara de persoane patite, nu ajung cu aceeasi cursa. Suntem trimisi la un birou de obiecte pierdute, unde ne instalam la o coada zdravana. Daca asta e vreo forma de reconfortare, nu suntem singurii cu probleme, însa ne îngrijoram ca nu vom mai parasi vreodata aeroportul, iar cu bagaje cu atât mai putin. Afara e deja noapte. Ajungem la ghiseu, în fata unei domnisoare plictisite care ne întinde un carton, de pe care trebuie sa recunoastem ‚forma valizei’, si îsi noteaza pe o fisa diverse date. Deodata, apar fetele cu valizele noastre, învelite ca într-un cocon de folia protectoare – venisera cu un alt zbor de la Roma. Domnisoara pare sincer suparata ca i-am pierdut vremea (ceea ce ma duce rapid cu gândul la faptul ca ar trebui infintat si un birou pentru ‚momente pierdute’, nu numai pentru ‚obiecte pierdute’), si se ratoieste un pic la noi: „Pai daca nu asteptati?!”

Ceva mai relaxati, iesim din aeroport. Afara, gasim un panou care indica existenta unei curse de autobuz catre oras. Asteptam, dar nu se întâmpla nimic. Luam un taxi. Baiatul de la volan, circa 25 de ani, ochelarist, agitat, expansiv, îsi conduce VW-ul ca un pilot de Formula 1. Frizam accidentul de câteva ori, si râdem încordati de circulatia haotica din insula. Pe contrasens, vin motociclete si scutere – nici o problema, în ultimul moment reintra pe partea lor de sosea – nimeni nu încetineste. Il rugam pe sofer sa ne lase în Piazza del Duomo, în centrul orasului, si sa ne spuna daca stie vreun hotel care sa fie liber si mai ieftin. Opreste în fata unei cladiri în stil clasic – Hotel Central -, cu fata spre elefantul purtând un obelisc din Piata Domului. Cu capul pe geam, blocând circulatia, taximetristul interogheaza un individ negricios din usa. Exista doua camere duble. Ii cerem soferului sa întrebe si de pret, si el ne raspunde, tot cu capul pe geam: 75 de euro de camera.

   

OK. Ramânem aici pentru o noapte. Vizitam camerele, sunt în regula. A noastra e la etajul 1, spre strada, L&A au o camera la 3, cu vedere „la fundul elefantului”, cum zice L. Aer conditionat functional, foarte util. Lasam bagajele lânga pat, apoi pasapoartele la receptie, si iesim în orasul care începe dincolo de usile hotelului.

Orasul e fierbinte si plin de zarva. Pe strazi, localnici multi, câtiva turisti, vânzatori de diverse si cersetori. Auzim si limba româna. Sunt doua cetatence rromâne cu fuste lungi, negre. Ne oprim la o gelaterie, salivam privind la culori si adulmecand arome, si cumparam patru ‚cornetti’ multicolore si racoritoare. Ne pozam fericiti: o facuram si pe-asta, dimineata eram în Pantelimon, acum mâncam înghetata în Sicilia. Ne învârtim pe strazi, necautând si negasind ceva deosebit.

Ne asezam obositi sa bem o bere la o terasa cu mese din aluminiu. Berea e foarte buna si rece, ceea ce ne satisface pe deplin. Ne întoarcem la hotel, pentru dus si somn. Dusul e bun, somnul mai putin reusit – inconvenientul amplasamentului central al acestui hotel este zgomotul omniprezent si neîncetat. Iar catanezii astia fac zgomot, nu gluma. La 3 dimineata reusesc sa adorm. La 4 ma trezesc. Intins pe spate, cu ochii închisi, numar în gând si memorez: în medie, la orele patru dimineata, în Catania, trec zece scutere pe minut, dintre care jumatate au esapamentul defect.